Search

label/Buciuman - search results

If you're not happy with the results, please do another search


Pe 5 septembrie se vor implini patru ani de cand scriu la Rezistenta Urbana. Mai sus este anuntul prin care dl. Buciuman anunta cooptarea mea, in 2007. –>

Am postat atunci primul mesaj pe acest blog, in care mi-am definit directiile principale de activitate. Eu zic ca m-am tinut, in linii mari, de cuvant.

Imediat, “am intrat in paine” si am pus numaidecat primul meu articol, dedicat bisericii Domnita Balasa.

In cei aproape patru ani care s-au scurs de atunci am abordat tot felul de subiecte, banale sau controversate, in majoritate legate de Bucuresti, am invatat o sumedenie de lucruri legate de acest oras, am infiintat seriale, am desfiintat seriale, mi-am schimbat punctul de vedere, am avut polemici, am avut colaborari, in fine, tot ce presupune activitatea de – hai sa-i zicem – blogger.

A venit insa randul VOSTRU, al cititorilor, sa-mi spuneti CE ARTICOL V-A PLACUT CEL MAI MULT din septembrie 2007 pana in iulie 2011? Aveti voie sa nominalizati doar UN articol, fie el si parte a unui serial.

Raspunsurile le puteti da mai jos, in comentarii, pe Facebook sau chiar si pe e-mail, sau printr-un mesaj la ID-ul de Yahoo! Messenger raiden_ru. Puteti omagia cu abnegatie sau critica activitatea mea. Ar fi interesant sa-mi spuneti si de cand cititi ce scriu. Sunt curios cati cititori, mai vechi sau mai noi, fideli sau ocazionali, vor raspunde.

more at http://rezistenta.net


Pe 16 septembrie, Simply Bucharest a aniversat 2 ani de la lansare. Desi eu l-am descoperit abia in martie 2009, l-am recomandat inca de atunci. Ziceam:

Nu are articole “standard” legate de istoria urbei, insa preia vechi imagini pe care le comenteaza. Sunt foarte multe referinte la diverse restaurante din oras, vizitate si comentate. Cartita Flamanda (The Hungry Mole) face observatii scurt si la obiect si asupra unor aspecte cotidiene, cum ar fi civilizatia publica sau transportul in comun.

Ce-mi place sa ma citez! Oricum, la mai mare, Simply! Odata cu momentul aniversar, s-a lansat si o leapsa. Pe Simply Bucharest suntem intrebati asa:

Cand şi cum v-ati dat seama ca va pasa de orasul asta? Raspunsul meu: –>

Cand eram copil, mai mergeam la concerte la Sala Palatului si Sala Polivalenta. Mi se parea alt oras acolo, nu faceam legatura intre diversele zone. Cand ma plimbam cu parintii pe bd. Unirii, in zona Pietei Alba-Iulia, blocurile erau neterminate, iar intreaga zona – pustie. Casa Poporului, aparand amenintatoare la orizont, mi se parea la fel de veche precum piramidele egiptene.

Era undeva dupa anul 2000 cand am imprumutat de curiozitate de la cineva un CD cu poze de epoca, in majoritatea lor apartinand colectiei Nae Ionescu, in prezent cel mai circulat set de poze bucurestene vechi. Il gasiti pe file sharing, pe site-uri, printat si expus prin cafenelele din Centrul Istoric, peste tot!

Uitandu-ma la respectivele poze, nu recunoasteam deloc anumite locuri si atunci mi-am pus pentru prima oara intrebarea DE CE? Cum eram in liceu, am uitat repede de dilema.

Semne de intrebare au inceput sa reapara cand m-am inscris la facultate. Aflandu-ma pe Calea Victoriei, la Palatul Regal, ma miram cat de frumoasa este Piata Revolutiei si, in ignoranta de atunci, o comparam cu zona de blocuri in care locuiam.

Prin facultate am inceput sa ma documentez incet-incet, iar achizitia unei camere digitale mai bune m-a indemnat sa ies in oras, sa explorez si sa fac poze. Am avut atunci primele incercari de „ieri si azi”, evident folosind ca reper fotografiile lui Nae Ionescu.

In septembrie 2007, am fost cooptat de colegul Buciuman la Rezistenta Urbana si am scris primul meu articol, despre biserica Domnita Balasa. Daca la inceput ma gandeam ca doar voi informa cititorii punctual, articolele au devenit din ce in ce mai complexe, odata cu cresterea interesului pentru evolutia din prezent a orasului, comparativ cu evolutiile anterioare.

Am inceput sa ma interesez despre distrugerile din anii ’70-’80, despre cutremurul din 1977 si despre bombardamentele din 1944. Am devenit constient de agresiunea tot mai pronuntata asupra patrimoniului istoric ramas, prin demolarea aleatoare de imobile vechi si ridicarea de cladiri noi, adesea foarte urate.

Am descoperit apoi ca exista si altii interesati de aceleasi lucruri si am inceput sa discut si cu ei, despre cum putem sa aducem mai bine in atentia publicului adevarul despre Bucuresti. Povestea orasului nu se afla din simpla citire a unor bannere pe care o companie producatoare de bere le pune prin oras, bannere cu informatii eronate si copiate de pe net.

Asadar, articolele mele pe Rezistenta Urbana vor curge in continuare, mai rare sau mai dese. Aceasta este povestea lui Raiden. Multumit, dle. Hungry Mole?

more at http://rezistenta.net


Nu am fost prea incantat cand am auzit despre Zilele Bucurestiului de anul acesta. De ce? Pentru ca, de exemplu, in 2006, nu s-a intamplat nimic deosebit, iar anul trecut au fost doar niste proiectii pe Palatul Parlamentului. Atat imi amintesc. Asadar, am primit vestea organizarii evenimentului cu un oarecare scepticism.

Totusi, fiind weekend, am zis sa dau o raita prin centru. Nu stiam la ce sa ma astept, dar, descinzand la Universitate, am observat cu stupoare ca parcarea din spatele statuii lui Mihai Viteazu era goala. Da, ati citit bine. Goala! In loc de masini, erau trasuri impodobite cu ghirlande de flori, ca pe vremuri.

Foarte important este ca aceasta relatare include punctele de interes vizitate de mine, nu tot programul. Am avut ce vedea! –>


Cum spuneam, trasurile preluau oamenii de la statuia lui Mihai Viteazul si mergeau pe traseul: strada Toma Caragiu (fosta Colonadelor) – strada Ion Ghica – strada Doamnei, si retur. Strazile fusesera, bineinteles, inchise traficului auto si pareau incredibil de aerisite. Multa lume la promenada. Pe alocuri, fanfara se oprea sa cante, in reprize de cate 15 minute.


La intersectia strazilor Doamnei cu Eugeniu Carada, in Centrul Istoric, fusese instalata o scena, ce dadea spre piateta din fata Bancii Nationale. Tot aici fusese intins pe jos un imens covor rosu, care s-a constituit in cele din urma in salon VIP pentru persoanele cu invitatie la concertul lui Costel Busuioc. Da, “Pavarotti din Carpati”, mandria nationala, cel care a uimit Spania cu kilele sale de talent in stare pura si care ne-a aratat adevaratul sens al zicalei “Priveste si invata”. Am asistat doar la 10 minute din repetitii, pentru ca nu am rezistat mai mult.
Cei care n-aveau invitatie se plimbau pe langa cordon, pe la tarabele cu mici, bere, muraturi si altele. In acea zona se distribuiau insigne cu stema orasului si programul festivitatilor, dar si ziare gratuite.


Strada Lipscani era foarte animata, mult mai animata ca de obicei, partial pentru ca la intersectia cu strada Stavropoleos fusese instalata o scena rotunda, unde s-au produs tarafurile si lautarii. Nebunie maxima.


Cu siguranta atmosfera a fost sporita de tinerii actori/voluntari imbracati in costume de epoca. Moda anilor 1900 se amesteca lejer cu moda anilor ’20 si cu costumele populare, tiganesti sau orientale. Cu toate acestea, era placut sa vezi domnite in caleasca facandu-ti cu mana. Te simteai transpus in alte vremuri, de mult apuse.


Cum marele eveniment al Zilelor Bucurestiului l-a reprezentat concertul extraordinar Bryan Adams, nu puteam sa ratez tocmai asta. Am luat-o pe bulevardul Unirii, care era aglomerat, insa cu oameni, nu cu masini. Pe o portiune de drum m-au insotit si domnii Buciuman si Macabroo, ulterior ramanand doar Macabroo. In Parcul Izvor, aglomeratie, agitatie, nerabdare.

Am inteles ca tocmai se incheiase recitalul Horia Brenciu & band (ce bine ca NU l-am prins!). Horia a demonstrat ca a ramas acelasi omulet enervant si penibil. L-a prezentat pe Bryan Adams si a indemnat oamenii sa-i ofere canadianului “cel mai extraordinar public pe care l-a avut vreodata”. No shit.

“Buna seara Bucuresti. Eu sunt Bryan”, a inceput cantaretul, aratand inspre sine cu degetul. A urmat apoi un super-recital. Omul tipa, dupa care canta beton. Nu s-a poticnit nici macar o data si a demonstrat ce e ala un profesionist. A avut cateva “dueluri” cu chitaristul, sa vada care e mai tare, a si invitat o fata din public sa cante cu el o piesa. Fara fitze, fara ifose, fara efecte speciale. Vocea si chitara au fost de ajuns.

Bineinteles ca organizarea romaneasca a evenimentului a dus la aparitia unor probleme de sunet, boxele nu au functionat intotdeauna cum a trebuit, microfoanele erau varza, si ca totul sa fie si mai interesant, un elicopter zgomotos survola zona si punea reflectorul pe public, doar-doar o identifica teroristul.

Bryan a fost impresionat de romani si a zis ca nu se compara cu precedentul sau concert din 1997. Si publicul a fost impresionat de Bryan.


Ce a urmat dupa concert a fost ceva in premiera in Bucuresti si, cred, in Romania: un spectacol extraordinar de apa, foc, lasere, artificii si ceata. Trecand prin mai multe stari si melodii, elementele se imbinau intr-o explozie de lumina si culoare care a tinut publicul pironit aproape jumatate de ora. A fost absolut fantastic si organizatorii merita toate laudele pentru ce au realizat.


Urmatorul “hot spot” a fost Piata Constitutiei. Daca pana la miezul noptii s-au tot proiectat pe Casa Poporului diverse desene avangardiste, la ora 12 a inceput un show de artificii care a batut toate Revelioanele de pana acum.


Casa Poporului nu a fost singura cladire pe care s-au proiectat elemente de arta urbana. Piata Universitatii a fost si ea schimbata la fata. Teatrul National s-a inverzit, iar Universitatea, Facultatea de Arhitectura, Ministerul Agriculturii si Spitalul Coltea au fost mai colorate ca oricand. A fost cea mai cameleonica Piata a Universitatii de pana acum.


Muzeele au fost toate deschise si s-a intrat gratis, insa am profitat de Arcul de Triumf, care nu poate fi vizitat decat la ocazii speciale, aceasta fiind una din ele. Iluminat in toate culorile posibile si imposibile, Arcul putea fi escaladat pe interior si se putea ajunge pe platforma de sus, de unde se vedea o panorama frumoasa a orasului.


Piata Victoriei, Piata Charles de Gaulle sau Manastirea Casin au putut fi privite dintr-o alta perspectiva. Puhoi de lume, multe poze, multa imbranceala, dar a meritat. De asemenea, in drumul catre platforma, la etajele intermediare, erau expozitii dedicate heraldicii romanesti, Bucurestiului interbelic si istoriei Arcului de Triumf.


A doua zi, duminica, a fost mai anosta din punct de vedere al evenimentelor, insa am decis sa vizitez ce nu apucasem sambata. Am inceput cu o plimbare in plina zi pe bulevardul Unirii. Este foarte ciudat ca locul unde se aglomereaza masinile de obicei sa fie fara nicio masina, nici macar parcata. Teatrul Masca oferea reprezentatii in strada, pe o scena de la jumatatea aleii cu fantani isi prezentau dansurile traditionale minoritatile, iar pe scena mare din Piata Constitutiei se jucau piese de teatru mai mult sau mai putin contemporan. De la casutele de lemn de pe trotuare se putea cumpara vata de zahar, turta dulce, etc. O atmosfera foarte placuta per total.


Deschis publicului a fost si Palatul Voevodal Curtea Veche din Centrul Istoric. Desi este o darapanatura neintretinuta si nimic nu este pus in valoare, din nou, atmosfera a fost ok. In curtea principala era un targ de artizanat, iar pe terasa se tinea o conferinta despre istoria Capitalei, cu emfaza pe primarii bucuresteni de la Cuza incoace. Interesant.

Nu am putut sa nu remarc insa cat de ruinate sunt ruinele Palatului Domnesc Medieval din Bucuresti. Par niste caramizi ramase de la o demolare recenta, nimic nu este in ordine si nici nu se intrevede vreo ameliorare. In timp ce alte orase se dau peste cap sa-si conserve vestigiile istorice, la noi autoritatile isi bat joc. Deh, nu se poate construi un turn de sticla la Curtea Domneasca, asa ca nu le pasa.


Nu am rezistat tentatiei si m-am urcat pe Arcul de Triumf si ziua, pentru a avea o comparatie cu ce vazusem seara. La fel de aglomerat, dar la fel de placut sus pe terasa.


In zona verde nedefinita zisa si “Parcul Unirii” se instalase Circul, care dadea reprezentatii gratuite. Cum cortul s-a dovedit neincapator pentru multimea venita, unii, printre care si eu, s-au multumit sa admire jivinele pe exterior, in tarcurile in care au domiciliat pe perioada sarbatorilor. Lame, camile, ponei. Lamele mi se par printre cele mai amuzante vietuitoare. Cine nu ma crede, sa vada filmul animat “The Emperor’s New Groove”.


In fine, nu putea fi omisa nici Piata George Enescu, langa Atheneu, unde au avut loc concerte de muzica clasica pe o scena asezata fix langa corturile unde se putea sta la masa. Nimic mai placut decat sa audiezi o arie de Strauss la un mic cu mustar, totul stins cu o bere rece!

Cam acestea au fost locurile prin care m-am perindat, desigur nepunand la socoteala Muzeul Bucurestiului (Palatul Sutu), Muzeul Enescu (Palatul Cantacuzino), Muzeul de Arta (Palatul Regal) si Muzeul de Istorie (Palatul Postelor). Despre unele din ele am vorbit in articolele trecute, despre altele voi vorbi pe viitor.

Ce e cert este ca i-a iesit noului primar Oprescu acest festival, sa-i spunem. Organizare buna, varietate extrem de mare de evenimente si atmosfera pe masura. Sa fie oare pentru ca e an electoral? Sa fie oare pentru ca Oprescu iubeste bucurestenii? Nu vom afla, dar eu unul abia astept festivitatile de la anul. Pentru cine a ratat, gasiti destule clipuri pe youtube cu ce s-a intamplat sambata si duminica in Capitala. Pentru prima oara, am fost in asentimenstul sloganului unui eveniment organizat de autoritati: “Bucura-te de Bucuresti!”. Mare bal, moncher!

more at http://rezistenta.net

5

Desi tematica administratorilor de scari/blocuri a fost demult deschisa prin postarea pe net de poze cu diverse afise dubioase sau de-a dreptul imbecile, am hotarat sa fac publice 3 capodopere din “colectia personala”.
Urmeaza un regal al administratiei, o calatorie initiatica spre nivelele superioare ale blocului.

SITUATIE CRITICA. In momentul in care, dupa o zugraveala cat de cat reusita a scarii si blocului, femeile de serviciu au cedat nervos, au pichetat sediul administratiei. Deoarece mormanele de moloz constituiau o provocare mult prea insignifianta pentru nivelul lor de pregatire, si-au dat demisia toate.
Adminul s-a vazut in situatia de a ruga respectuos locatarii sa puna mana pe lopeti, maturi, carpe, mopuri si galeti si sa se puna pe curatat. Bineinteles ca nu s-a intamplat asa ceva, ci au fost angajate noi femei de serviciu. Noua generatie promite mult.
De remarcat nivelul avansat la care se comunica in blocul respectiv. Foile printate constituie, chiar si la nivelul lui 2008, o noutate pentru unii.

APEL LA URBANIZARE. Intr-adevar, poate ca toboganul este prea ingust, sau poate ca locatarii arunca mai mult. Totusi, ghena a fost proiectata pentru un bloc ceausist. Ce anume puteai sa arunci pe vremea aia?? Mancare, in niciun caz nu, ca doar si ghearele de pui erau vandute la punga.
Situatia era de asa natura incat vecinul care a scris (caligrafic) mesajul s-a adresat celorlalti de parca ar fi tinut un dicurs in Parlament (3 apelative!!). “Pour la bonne bouche”, trebuia sa zica la final si “Va multumesc pentru atentie”. Oricum, ma surprinde grija unora de a verifica periodic ghena. Interesant hobby.

PARANORMAL. Ca sa vedeti in ce lume ciudata traim, iata cel mai recent exemplu de mesaj intre vecini. Acelasi vecin (identificat dupa scrisul caligrafic), cu avansate cunostinte de vrajitorie, cartomantie si incantatii, se pare, a pus un blestem negru asupra cuiva identificat drept “nesimtitul”. Ghilimelele ar trebui sa-l faca mandru pe respectivul, intrucat par a desemna un titlu nobiliar. “Nesimtitul de Bloc”.
Oricum, ii povesteam si dlui Buciuman zilele trecute de intamplarea aceasta si dl Buciuman a pus o intrebare foarte pertinenta, in opinia mea:

“Si daca iti cade mana pe tobogan, o mai poti recupera??”

Voi cugeta.

more at http://rezistenta.net

5

Desi tematica administratorilor de scari/blocuri a fost demult deschisa prin postarea pe net de poze cu diverse afise dubioase sau de-a dreptul imbecile, am hotarat sa fac publice 3 capodopere din “colectia personala”.
Urmeaza un regal al administratiei, o calatorie initiatica spre nivelele superioare ale blocului.

SITUATIE CRITICA. In momentul in care, dupa o zugraveala cat de cat reusita a scarii si blocului, femeile de serviciu au cedat nervos, au pichetat sediul administratiei. Deoarece mormanele de moloz constituiau o provocare mult prea insignifianta pentru nivelul lor de pregatire, si-au dat demisia toate.
Adminul s-a vazut in situatia de a ruga respectuos locatarii sa puna mana pe lopeti, maturi, carpe, mopuri si galeti si sa se puna pe curatat. Bineinteles ca nu s-a intamplat asa ceva, ci au fost angajate noi femei de serviciu. Noua generatie promite mult.
De remarcat nivelul avansat la care se comunica in blocul respectiv. Foile printate constituie, chiar si la nivelul lui 2008, o noutate pentru unii.

APEL LA URBANIZARE. Intr-adevar, poate ca toboganul este prea ingust, sau poate ca locatarii arunca mai mult. Totusi, ghena a fost proiectata pentru un bloc ceausist. Ce anume puteai sa arunci pe vremea aia?? Mancare, in niciun caz nu, ca doar si ghearele de pui erau vandute la punga.
Situatia era de asa natura incat vecinul care a scris (caligrafic) mesajul s-a adresat celorlalti de parca ar fi tinut un dicurs in Parlament (3 apelative!!). “Pour la bonne bouche”, trebuia sa zica la final si “Va multumesc pentru atentie”. Oricum, ma surprinde grija unora de a verifica periodic ghena. Interesant hobby.

PARANORMAL. Ca sa vedeti in ce lume ciudata traim, iata cel mai recent exemplu de mesaj intre vecini. Acelasi vecin (identificat dupa scrisul caligrafic), cu avansate cunostinte de vrajitorie, cartomantie si incantatii, se pare, a pus un blestem negru asupra cuiva identificat drept “nesimtitul”. Ghilimelele ar trebui sa-l faca mandru pe respectivul, intrucat par a desemna un titlu nobiliar. “Nesimtitul de Bloc”.
Oricum, ii povesteam si dlui Buciuman zilele trecute de intamplarea aceasta si dl Buciuman a pus o intrebare foarte pertinenta, in opinia mea:

“Si daca iti cade mana pe tobogan, o mai poti recupera??”

Voi cugeta.

more at http://rezistenta.net


Ilustrata din perioada monarhiei omagiind 1 Decembrie
(desi nu era ziua nationala pe atunci).

Ziua Nationala. Zi de mandrie (cica), dar mai ales zi libera pentru majoritatea. Ghinionul si-a spus cuvantul anul acesta, intrucat a picat fix sambata.

Un reportaj plin de mandrie patriotica, in cele ce urmeaza –>

Am zis ca anul asta trebuie sa merg la parada la Sosea neaparat, unul din motive fiind ca de cativa ani n-am mai avut un 1 Decembrie cu cer senin. Zis si facut. Am vorbit cu dl. Buciuman si am stabilit sa ne vedem la Arcul de Triumf inainte sa inceapa marele eveniment.

Dl. Buciuman uitase de parada, dar a fost trezit brusc de televizorul care anunta elicoptere, tancuri si soldati. Pus fata in fata cu reactiunea, dl. Buciuman si-a luat antifurtul (in forma de bata) de la masina si 2 cutite de paine, si-a pus o panglica rosie pe frunte si a plecat la revolutie.

De la inceput am simtit ca va fi o zi aglomerata, intrucat tot cartierul meu a iesit din case in acelasi timp si s-a bagat in statia de metrou. Strivit intre peretele vagonului si o balena care probabil face din mancatul la KFC scopul primordial al vietii, am ajuns in cele din urma la Piata Charles de Gaulle. De acolo, pe bd. Maresal Constantin Prezan pana la Arc. La Arc, aglomeratie, se pare ca unii au venit si cu 3 ore inainte sa ocupe locuri in fatza.

Dl. Buciuman era destul de obosit, nemancat si grav dezamagit ca nu era revolutie, dar a zis sa iasa – doar-doar a avea bulan si va agata vreo jandarma sexy.

Lume de toate varstele si felurile. Desi nu inteleg scopul aducerii unui copil de 1-4 ani la o parada (doar daca nu ai cu cine sa-l lasi), a fost inflatie de copii MICI la Sosea! In consecinta, multi dintre ei au ajuns pe umerele taticilor, care se inghesuiau cum stiau mai bine ca sa vada odoarele chelia Presedintelui, si mai apoi parada. De mentionat ca piciorusele firave ale viitorului tarii asezat in carca prezentului au reusit sa-mi murdareasca geaca intr-o maniera copilareasca (pamantul era jilav).

Dl. Buciuman confrunta, pe alta parte a paradei, cu aceeasi copii pe care ii refuza politicos a-i tine in brate, de frica ca unul poate fi al lui si se procopseste cu mai mult decat si-a dorit de ziua nationala.

Unii dintre vecinii mei de parada clar venisera direct de la carciuma, intrucat mirosul de bautura se simtea-n aer, si la urma urmei, nu trebuie sa fie 1 Decembrie ca sa ne „simtem bine”.

De remarcat ca si unii din vecinii dlui Buciuman miroseau a cocaina.

Toate bune si frumoase, parada a decurs ca unsa, tribuna oficiala a fost doldora de personalitati politice. Cuvantul de ordine a fost „consensul”, intrucat tribuna era cam mica.

Vehiculele pe benzina au intoxicat oamenii adunati, iar la polul opus, tancurile si lansatoarele de rachete au produs un adevarat extaz. Nu mai vorbesc de avioane si elicoptere, pentru care toate camerele de filmat si telefoanele mobile s-au mutat de pa Arcul de Triumf pe cer. Au mai impresionat si militarii regimentului de garda si protocol „Mihai Viteazul”, cu uniformele al caror design dateaza din vremea lui Cuza Voda:

Dl. Buciuman a fost placut impresionat de niste vehicule de lupta cu o farfurie rotativa menita, in opinia sa, a distrage inamicul bulgar.

Spre finalul paradei, o doamna la 40-50 de ani a tzipat cat a putut de tare, langa mine: „Traiasca ziua Republicii!”. I-am replicat: „Care republica, doamna?!”… uite asa, doamna (mai bine zis, ex-tovarasa) si-a reamintit ca Ziua Republicii era pe 30 decembrie in perioada comunista, iar 1 Decembrie este ziua formarii Regatului Romaniei Mari. Am avut bunavointa de a i-l arata pe Regele Ferdinand I, al carui basorelief se afla pe Arc.

La spartul targului, Soseaua Kiseleff si Piata Arcului de Triumf au mai ramas putin inchise traficului auto, asa ca bucurestenii s-au putut holba de mai aproape la Arc si si-au facut poze cu TOT, inclusiv cu coroana de flori depusa de Presedinte, asa cum au facut si tovarasii (ca altfel nu-i pot numi) din aceasta poza:


Cata mandrie, tovarasi!


Wacky Races, sa zicem??

O aparitie interesanta a fost si acest om, pe care sentimentul de patriotism il cuprinsese cu tot cu mustatza! Ce ar fi un 1 Decembrie fara drapele peste tot?

In fine, lumea a dat apoi navala in Herastrau, unde s-a cinstit cu o sticla de cola si un porumb copt in timp ce admira veveritzele.

* * *

Seara a fost marcata de o alta descindere in public a domnului Raiden si a domnului Buciuman, si de data aceasta, fara sa se intalneasca.


Minunea Europei!

Deoarece apropiati ai acestora se dusesera sa vada minunea cu 2 milioane de beculete, cel mai inalt brad din Europa oferit de Primaria Capitalei in colaborare cu Millenium Bank. Mai degraba spus – oferit de Departamentul PMB Pentru Irosirea de Bani Publici, aceeasi PMB care sponsorizeaza o enorma catedrala in Dealul Spirii.

Nota: Dl. Raiden nu are nimic impotriva Noii Catedrale Patriarhale (a Mantuirii Neamului), dar considera ca mutarea Patriarhiei din dealul consacrat o va scoate din context.

Nu zic ca banii publici ar trebui sa stea degeaba, chiar ma bucur ca 5 scoli si 5 gradinite nu au fost construite pentru ca poporul a vrut un maldar imens de lumini spre care sa isi indoaie gatul. Acum ca stau si ma gandesc, curentul pe care il consuma bradul ala ilumina si incalzea Spitalul de Urgenta un an de zile.

Am plecat cu masina hapt de langa Casa Poporului si am ramas imediat blocat in traficul care incremenise. Asa ca am abandonat masina pe un trotuar si am luat metroul pana la Unirii. Acolo multimea tocmai se imprastia, desi numeroase bulevarde erau inca ticsite de oameni.

Pe jos erau pantofi lasati in urma calcarii in picioare, si multe urme de copita de la vitele care s-au impins. Timp de 5 ore am putut observa ca strazile nu au putut fi deblocate de catre fortele de ordine.


“Noi suntem romani…”

Raiden: Eu, pe de alta parte, am trait ceea ce cred ca s-a numit „razbunarea metroului”. Probabil pentru articolul scris in ultima zi de toamna calendaristica, am fost prins in cea mai mare busculada de la inaugurarea metroului incoace. Ce vedeti dimineata si seara nu se compara cu ce a fost pe 1 Decembrie!! TURME, CIREZI si HAITE intregi de cocalari, tzaranoi si alti consateni au navalit sa vada bradul de la Unirii, ca „e belea”. Am fost strivit, calcat (pe picioare), impins, imbrancit, izbit, etc. si ma mir ca am ajuns teafar la Unirii. De la Nicolae Grigorescu, NICIUN om nu s-a mai putut urca in tren, iar drumul de la Unirii 1 prin pasaj pana la iesirea la Unirii 2 la Magazinul Unirea a durat dublu cat calatoria cu metroul!


Cu profunda caldura omeneasca!

La Unirii, nu aveam pe unde sa o iau, asa ca am scurtat prin Magazinul Unirea, ca multi altii. Asa am iesit in bd. Coposu, unde aveam intalnire cu cativa prieteni. Nu am apucat sa ma vad cu toti, intrucat unii au ramas blocati pe nu stiu unde. De dat telefoane nu se punea problema, intrucat absolut toate retelele de telefonie mobila erau la pamant.


Bd. Corneliu Coposu, 1 Decembrie 2007.

Pe bulevardele adiacente Pietei masinile stationau, lumea inundase partea carosabila si miile de telefoane mobile filmau absolut tot ce se putea. Niste puradei se suisera pe cele cateva tarabe din zona, politistii refuzau sa faca ordine, iar cel mai fericit a fost dl. Videanu, care, la adapost de gloata in cortul sau, a apasat finutz pe buton sa aprinda luminitele din brad. Super tare.

Aici se incheie relatarea noastra despre Glorioasa Zi Nationala. Daca ati trecut prin experiente similare, nu ezitati sa ne spuneti si noua in niste comentarii!

more at http://rezistenta.net