România pustiită: Durerea la români (4)

Îmi scrie un cititor pe blog şi îmi aminteşte de scenetele în care o formaţie de comici repetă mereu cu entuziasm tembel refrenul "Noi nu suntem normali!". Ar trebui să-i răspund cu un calambur, dar nu pot. Nu înaintea zilei de 21 decembrie pe care Ion Iliescu, cel mai hulit comisar al poporului o vrea ştearsă din calendar. Nu acum când acelaşi personaj sinistru se bate în pieptu-i stalinist cu ditamai cărămida de orgoliu afirmând nici mai mult nici mai puţin că orice cercetare, respectiv arestare a sa în procesele Revoluţiei ar duce - hai jet to'arăşu'- la un protest general la nivel naţional. Şi mai ce, tovărăşicule? Se va trage din nou la Comitetul Central? Va fi nevoie să mai punem pielea cuiva pe băţ de Crăciun, să liniştim spiritele agitate?

Cum să fim normali? Tot poporul ăsta suferă de sindromul Stockholm. Nu ne mai scuturăm cătuşele decât ca să ne aplaudăm temnicerul, adică regimul acesta care-şi tot schimbă blana, nu şi năravurile, cangrena asta venită ca o pedeapsă după ce ne-am trădat aliatul, am trimis monarhia la plimbare, am decimat elita ţării prin puşcării şi la canal şi ne-am complăcut cu anusul în raza de acţiune a bunului plac sovietic.
Tot ce face acest regim cu o mie de feţe este să ne forţeze mereu la stadiul de legume fără memorie, fără istorie şi mai ales fără morală, adică  rezultanta cea mai importantă a celor două...

 În plus minimalizeaza orice încercare de analiză serioasă, tocmai pentru că nu suportă privirea lucidă care-i la fel de periculoasă precum memoria ce nu poate să uite. Adevărul despre ei nu suportă istorii romanţate şi glumiţe pioniereşti. Adevărul despre ce s-a întâmplat aici nu poate fi înţeles decât în registrul tragic. Când tovărăşeii ca Ion Iliescu se întreceau la aruncat cu cercuri alături de Nicolae şi Elena Ceauşescu, în temniţele din toată ţara încă nu se uscase sângele martirilor crucificaţi. Fractura morală a hidosului experiment de la Piteşti nu s-a vindecat niciodată, este deschisă şi azi şi rămâne actuală aşa cum va fi şi a doua zi după ce tovărăşelul cu studii la Moscova va verifica pe propria piele că toţi oamenii sunt muritori. Aceasta este spaima ipochimenului Iliescu, pe care încearcă să şi-o oblojească prin jenibile rescrieri orwelliene ale istoriei...

Toţi sunt "băieţi buni", călăii regimului au zâmbetul unsuros al lui Iliescu, de ce dramatizăm atât, ce a fost a fost, istoria are părţile ei regretabile, hai că n-a fost şi nu e dracul atât de negru pe cât pare, ne-am descurcat cu toţii, mai o pilă, mai o relaţie, comunismul a avut şi laturile sale acceptabile, chiar bune, nu-i aşa? Ei bine, nu, nu-i deloc aşa!

Regimul cu bască, zâmbăreţ nevoie mare şi tare împăciuitor, nu se sfieşte deloc să-şi pună basca în cui şi s-o înlocuiască cu gluga sinistră a călăului. O face de câte ori este confruntat cu reacţii de normalitate, normalul autentic, care tocmai pentru că e uman nu poate fi decât tragic. Regimul a fost călău când a tras în studenţii care-l aclamau pe Rege, a fost călău când a vânat, torturat şi ucis partizanii ce luptau în munţi, a fost călău când a nenorocit intelectualii şi tot ce putea fi numită atunci elita ţării, pe la Canal sau în temniţe la fel de  sinistre ca cea de la Piteşti.

Acesta este regimul călău care a belit ţăranii ce nu-şi abandonau pământul moştenit, i-a crucificat pe muncitorii de la Braşov sau care a ucis sau torturat disidenţii din toată ţara şi a încercat să-i intimideze şi peste graniţă.

Este acelaşi regim nenorocit care a tras în plin la Timişoara în grupul de tineri martiri a căror singură vină era curajul de cânta "Deşteaptă-te române!" pe scările catedralei, apăraţi doar de un drapel găurit.
Ciocoii săi au ucis răniţii din spitale şi tot ei le-au ars trupurile şi le-au aruncat cenuşa. Familiile celor asasinaţi atunci nu au nici azi unde aprinde o lumânare! Călăii sunt liberi, huzuresc, conduc ţara. Câţiva au murit, câţiva au obosit, dar în locul lor şi-au lăsat căpuşe puradeii, ca-ntr-o poveste urâtă în care balaurul câştigă, de fapt, cu fiecare cap pe care-l pierde.

Masca de linguşeală a băieţilor buni a mai căzut odată, cu prima bâtă de miner, în Piaţa Universităţii. Călăul şi-a schimbat cu timpurile cascheta sovietică cu basca autohtonă, iar azi îşi rânjeşte aroganţa de sub pălăria de fetru moale şi crede că am uitat tot, după douăzeci de ani de chewing gum, televiziuni comerciale şi alegeri aranjate prin cârciumi de lux. Hienele roşii au îmbătrânit şi îşi doresc un popor amnezic, referiri istorice elogioase şi o bătrâneţe liniştită, să le tihnească raptul şi milioanele de euro...