Sectia 17, Romania

Mi s-a intampalt ieri sa am cel mai bizar vis posibil.
Se facea ca ma duceam plin de nervi la Sectia 17 ca sa-mi ridic cazierul pe care-l lasasem sa se dospeasca cu o luna aproape si uitasem de el. Eram plin de nervi pentru ca afara erau peste 35 de grade, la servici tocmai avusesem o sedinta edificatoare ("Deci ne intalnim maine ca sa discutam restul problemelor","Dar, nu am discutat nicio problema" "Da"). Visul era foarte realist dupa cum spuneam pentru ca transpiram abundent si ma gandeam cu disperare ca va trebui sa stau la o coada interminabila, in soare dupa care va urma o intalnire printr-un perete, de sticla din fericire, cu o tanti contemporana cu Gica Petrescu care isi tine proteza intr-un borcan la vedere.

Deja catranit in momentul cand paseam ca in vis in curtea templului organului, am fost foarte aproape sa am un atac de panica. Era pustie total. Nici urma de coada. Nici urma de Gica Petrescu. Nici urma de proteza. Temator si cu o licarire de teama in suflet, ca atunci cand te trezesti in dimineata de craciun si toata lumea a plecat uitandu-te acasa, am inaintat haotic spre usa gheretei. In continuare liniste de mormant.

Se facea ca dinuntru iesea o boare fina de guma de mestecat tutti frutti, acelasi miros pe care il intalnesti in magazinele nike, iar geamurile gheretei din chirpici fusesera inlocuite cu termopane. In timp ce admiram acesta constructie bizara proaspat erectat pe camp militzienesc, O voce ferma dar inocenta se auzi: "Buna ziua va pot ajuta, cu ceva?". Pentru ca nu reperasem sursa vocii am fost nevois a bag capul inauntrul gheretei. Stupoare din nou. In locul babei cu dintii in borcan statea o tanara domnitza blonda, foarte zambitoare. Mi-am adus aminte de faptul ca aveam totusi un cosmar cand am avzut ca onora culorile militzienesti. "Sar'mana am venit sa ridic si eu cazierul..." "In regim normal sau de urgenta" spuse locuitoarea gheretei. "Normal" zise eu. "Ati nimerit perfect atunci domnule". Stupoare, in spatele meu nu era nimeni. "Stiti, l-am depus mai demult...", "Dar nu are rosts a va ingrijorati, sigur il vom gasi. Intre timp luati loc in fotoliu va rog. Va dura ceva." Spunand asta incepusem sa ma simt mai bine. "Va dura un pic" Deci ma pregateam sa iernez satisfacut ca nu imi pierd mintile. Cu abilitati extrasenzoriale insa don'shoara isi plimba degetele pe suprafata unei tastauri, messanger style, iar 30 de secunde mai tarziu, in continuare o expresie tampa pe fata, aveam una bucata cazier curat ca lacrima in maini.

"Va rog frumos sa verficati corectitudinea datelor". Ciudat, toti dintii la locul lor, doi ochi, nici urma de ghiers moldovinesc. Sigur ceva era putred in Danemarca. Dar chiar si cazierul era bine completat. In continuare bulversat am ales totusi sa plec cat mai repede pana nu se razgandeste domnitza si ma trezesc iar cu baba pe cap.
"La revedere!", "Sa aveti o zi buna domnule!"in continuare nu era nimeni in spatele meu, "Nu uitati sa luati un fluturas cu programul sectiei noastre la iesire"
Asta eraq deja prea mult pentru mine. Am luat-o la pas vioi si m-am indepartat cat am putut de repede de Sectia bantuita.

De 10 ori a fost nevoie sa-mi scot cazierul pana acum. niciodata nu m-am intors fericit de la sectie. Tin minte in perioada in care era valabil doar o luna si eu cadeam examenul auto intr-o fericire, ca incepusem sa-i cunosc pe toti cei cu care stateam la coada. Un stat la coada presupunea minim 4 ore de stat la coada. Programarile se faceau doar lunea dimineata si dura 30 de zile. Plus sau minus 20 de zile. De obicei plus.
Nu imi place sa zic de bine de organele statului, cu atat mai putin de gaborime, ca poate se invata dar la Sectia 17 se intampla ceva dubios. Si mai dubios e ca orice s-ar intampla se intampla bine.

Din fericire mi-am revenit la vechile sentimente normale fata de monstrul birocratic care este statul o ora mai tarziu cand aflat la Circa financiara am fost intampinat cu "Tu ce mai vrei ma" "Vreau sa..." "Ghiseul 5" "Dar..." "Nu vezi ca e inchis, ce naiba...."